Acolo unde iarba răsare din pământ  

Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă,  

Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă  

Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt.  

  

Acolo unde roua se varsă-n dimineţi,  

Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori,  

Săgeată de lumină, a astrului din zori,  

În murmururi tăcute cântate de poeţi.  

  

Acolo unde floarea ne-mbată de parfum,  

Culori nemuritoare şi vise de iubire,  

Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire,  

În leagăne celeste la margine de drum.  

  

Acolo unde noaptea auzi privighetori,  

Pierdute voci de îngeri în cântece de iele,  

La umbra nevăzută a darnicelor stele,  

Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori.  

  

Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim  

În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea,  

Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea  

Din valurile mării, pe voci de pantomim.  

  

Acolo unde toamna e darnică cu noi  

Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea,  

E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea  

În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi.  

  

Acolo unde munţii privesc de sus câmpia  

Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare,  

Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare,  

Acolo suntem noi… acolo-i România.