Acolo unde iarba răsare din pământ Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă, Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt. Acolo unde roua se varsă-n dimineţi, Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori, Săgeată de lumină, a astrului din zori, În murmururi tăcute cântate de poeţi. Acolo unde floarea ne-mbată de parfum, Culori nemuritoare şi vise de iubire, Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire, În leagăne celeste la margine de drum. Acolo unde noaptea auzi privighetori, Pierdute voci de îngeri în cântece de iele, La umbra nevăzută a darnicelor stele, Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori. Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea, Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea Din valurile mării, pe voci de pantomim. Acolo unde toamna e darnică cu noi Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea, E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi. Acolo unde munţii privesc de sus câmpia Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare, Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare, Acolo suntem noi… acolo-i România. |